Caută o compunere în lista de compuneri.
Loading

Compunere - O călătorie în cosmos, prin ochii unui cosmonaut

O compunere despre o călătorie în Cosmos, în care un cosmonaut descrie senzaţiile pe care le are în timpul călătoriei.

Pământul, Planeta Albastră, a treia planeta de la Soare. 

Încetul cu încetul, nava reuşeşte să învingă forţa colosală de atracţie a pământului şi se îndreaptă spre zenit, precum o barcă pe o mare agitată. Presiunea enormă care apasă pe învelişul exterior, se simte şi in interior, iar din când în când se aud scârţâituri subţiri pe la îmbinările fuzelajului. Chiar dacă am depăşit plafonul pufos de nori grei şi albi, aparatul de zbor se opinteşte din greu să iasă din braţele puternice ale Terrei. Eliberarea din sfera de influenţă a magnetismului pământului aduce cu sine cu o linişte de mormânt. Doar bâzâitul motoarelor grele şi şuieratul înfundat al jetului propulsor se aud în carlinga bine izolată. Plutim în eterul nesfârşit al cosmosului cu atâta tandreţe încât aş putea spune că stăm pe loc. Doar cifrele ceasului electronic de pe bord, care cresc neîncetat de când am decolat, îmi amintesc că zburăm cu mult peste viteza sunetului, adică aşa cum se spune în poveşti: zburăm ca vântul şi ca gândul.

Privirea îmi fuge către hubloul generos al navei. Brusc mă trece un fior rece pe şira spinării, însoţit de o senzaţie de emoţie copleşitoare. Pământul este din ce în ce mai mic. La început o sferă mare şi de un albastru pur, pe alocuri presărată cu maro şi verde, apoi sfera devine tot mai mică, predominând culoarea albastră. Mut de uimire şi plin de o admiraţie covârşitoare înţeleg de ce planeta Pământ se numeşte Planeta Albastră. Secundele devin ore, iar miile de kilometri devin milimetri. Sunt complet debusolat. Pământul aşa cum îl ştiu eu, mare şi plin de forme de relief, miliardele de oameni, părinţii mei, fraţii mei, casa mea  s-au topit într-un mic punct nesemnificativ, faţă de grandoarea cosmosului. Nu se mai desluşeşte nimic din albăstrimea planetei natale. Undeva mult în spate, Pământul a devenit un mic grăunte într-un ocean nesfârşit de negură liniştită.

Abia acum îmi îndrept privirea spre restul cosmosului. Ani de zile am privit de pe Pământ stelele scânteietoare şi mi-am imaginat cum mă desprind de pe sol şi le ating. Acum îmi dau seama că totul a fost o iluzie. Luminiţele nu pot fi atinse. Şi de aici din cosmos steluţele sunt la fel de mici, semn că între noi există o barieră invizibilă şi aproape de netrecut: distanţa siderală colosală. Cu toate că avem o viteză greu de imaginat pentru un om normal de pe pământ, adică cu această vitează am înconjura tot Pământul în câteva minute, în Cosmos această vitează este nesemnificativă. Suntem ca nişte melci leneşi, care se tărâie în infinitul cosmic.

Luminiţa pe care am fixat-o cu privirea acum câteva minute pare neclintită şi la fel de mică. În raport cu ea pare că nu avansăm defel. Pe ecranul computerului din faţa mea idenific steaua cu pricina, Proxima Centauri din constelaţia Centaurul, cea mai apropiată stea de Pământ. O serie de date uluitoare sunt afişate pe ecran. Dacă ne-am deplasa în acelaşi regim de viteză, ca acum, ne-ar lua peste 80.000 de ani să ajungem la ea. Altfel spus, la o speranţă de viaţă de 100 de ani a unui om, abia la a 800-a generaţie s-ar putea ajunge la ea. Este incredibil şi aproape de necuprins cu mintea. Cifrele acestea îmi confirmă încă o dată micimea fiinţei umane şi faptul că în cosmos civilizaţia umană se află într-un stadiu incipient. Specia umană în acest moment este precum un copil de 2-3 ani care se aventurează să descopere împrejurimile pătuţului în care doarme.

(va urma)

8 comentarii:

Spune-ți părerea despre compunerea pe care ai citit-o. Ți-au plăcut compunerile? Spune-ne! Nu ți-au plăcut? Spune-ne de ce. Așteptăm toate impresiile voastre despre textele publicate pe Compuneri pentru școală.