Caută o compunere în lista de compuneri.
Loading

O excursie la munte
O zi superbă, petrecută în natură

O compunere despre o excursie la munte, petrecută în munții Piatra Mare, la Canionul 7 scări și mai sus spre Vârful Piatra Mare.
Canionul 7 scări

Așa arată o zi superbă...

La ora 7 dimineața am făcut ochi cu greu și am văzut pe peretele camerei mele, prin draperia întredeschisă, o fantă de soare. O geană jucăușă de lumină se luptă cu mine să mă trezească. Mama a intrat în camera, zâmbind și mi-a spus:
- Dragul mamei, micul dejun e gata. Am făcut niște clătite cu Nutella foarte gustoase, iar laptele este deja cald. De îndată ce termini de mâncat, plecăm la munte.
- Daaa! Dar cum de uitasem, oare?
Am zbughit-o în bucătărie, am mâncat de parcă eram la o întrecere culinară, m-am spălat pe față și pe dinți și în 10 minute eram gata.
În 2 ore am ajuns la Sinaia, acolo unde avem un mic apartament într-un bloc la poalele Bucegilor.

Am lăsat bagajul și ne-am urcat, iar, în mașină. Am ajuns la poalele muntelui Piatra Mare. Am luat rucsacul în spate și am plecat în drumeție. Partea de început a traseului părea a fi ușoară. Poteca șerpuia bătătorită sub pașii turiștilor. În stânga și în dreapta se desfășurau poalele muntelui înverzite de iarba crudă și de copacii semeți. Soarele licărea pe roua încă prezentă pe frunze și pe iarbă. Ne-am îndreptat spre baza muntelui. Am ridicat ochii spre înaltul muntelui și m-a cuprins o ușoară teamă. Am văzut Canionul. Urma să urcăm 7 scări, toate verticale, reci și pline de apă. Apa cădea necontenit pe lângă scări, printre stâncile abrupte, colțuroase de piatră, iar turiștii urcau. M-am îmbărbătat singur, spunându-mi că mai sunt și alți copii în fața mea, care tocmai au urcat și n-au pățit nimic.

Și, uite-asa, tot spunându-mi ca totul va fi bine, am ajuns în dreptul primei scări. M-am concentrat, am pășit pe prima treapta, am apucat barele strâns, cu amândouă mâinile. Apoi, a doua treaptă, apoi a treia ... Când am pus piciorul pe prima trecătoare dintre scări, un chiot de bucurie mi-a ieșit din piept. Am râs împreună cu părinții mei, care se uitau mândri la mine.
Încet, încet, am reușit să parcurgem tot traseul celor 7 scări. Tata a făcut poze. Sunt atât de frumoase. Este un peisaj care te lasă uimit, mai ales după ce știi ca tu însuți ai fost pe acolo.

Am făcut un mic popas, unde am mâncat niște sandvișuri excelente făcute de mama. Cred ca aș fi mâncat și pietre, atât de foame îmi era. După o jumătate de oră de odihnă, am reluat drumeția. Am pornit spre vârful Piatra Mare. A fost un drum lung, greu pe alocuri, dar deosebit de frumos. Cărările făcute de pașii turiștilor ne-au îndrumat printre pietre, peste un pârâu, pe lângă o prăpastie înfiorătoare, peste trunchiuri de copaci doborați de furtuni și iar printre cioturi și pietre nesfârșite. Respiram din greu, dar nu m-am plâns nici o clipă. Am vrut să nu-mi dezamăgesc părinții și vroiam să povestesc luni, la școală, ce experienta frumoasa am trăit la munte.

Ajunși în vârful muntelui, am descoperit un platou întins, acoperit de iarba, unde trona o cabană simplă, din lemn doi. În fața acesteia se odihneau doi câini ciobănești imenși. Cred că erau cât mine de înalți. Am intrat în cabana, unde ne-au întâmpinat niște oameni foarte drăguți. Cred ca erau patronii. Ne-au servit cu o ciorba și pâine făcută de ei.
Ne-am odihnit suficient cat sa putem sa facem fata drumului de întoarcere. Față de urcare, a fost floare la ureche.
Am ajuns la mașină și am plecat, înapoi, spre Sinaia.

Ce frumos a fost ... Oricât de tare îmi place sa ma joc pe X-Box, totuși o plimbare în natura nu se compară cu nimic.
M-am spălat pe mâini și m-am așezat în pat să citesc ... scările, apa cristalină..., muntele verde, soarele blând..., copacii înalți..., seninătatea cerului ...
Am adormit.
Mulțumit.

O întâmplare despre curaj.
Curajul unui copil

O întâmplare despre curajul unui copil, care hotărăște să salveze un cățel de la o viață tristă. Titlul potrivit pentru această compunere este: "Curajul unui copil."


În fiecare zi mergeam pe același drum spre școală. Nimic nu părea să anunțe vreun eveniment ieșit din comun. Același bloc cu ferestre mari de sticlă la colțul primei străzi, același magazin în lungul străzii, nu prea aglomerate, aceeași doamnă la chioșcul de ziare, care îmi zâmbea în fiecare dimineață, copacii înmuguriți de primăvară pe aleea paralela cu trotuarul. Semaforul era pe culoarea verde în dreptul pizzeriei, iar după, în dreptul gangului, același vagabond care vorbea tare și urât, pe care îl văd de vreo câteva zile. Un vagabond îmbrăcat în haine ponosite, cerșind gălăgios tot timpul, înconjurat de o mulțime de sacoșe murdare și rupte, cu doi câini mari foindu-se pe lângă el. Lumea îl ocolea.

În dimineața aceasta, zăresc cu coada ochiului, după una dintre sacoșe, un cățel mic, plăpând, scheunând, probabil, de foame. Am trecut mai departe, ocolind larg locul unde stătea vagabondul.

Am ajuns la școală și am intrat în clasă. Am început să vorbesc cu colegii, a intrat și doamna învățătoare imediat și am uitat cu totul despre viața chinuită a micuțului cățel. Orele s-au terminat, am ajuns acasă, am mâncat, mi-am făcut temele, am fost în vizită la prietenul meu Codrin și apoi am mers la somn. Am visat cum sărmanul cățeluș a murit și nimeni nu s-a îngrijit de el măcar să îl învelească.

A doua zi, dimineața, mi-am luat la revedere de la mama și am plecat spre scoală, pe același drum. Au început să îmi revină în minte imaginile de ieri ale micuțului cățel flămând și visul de azi noapte. Am început să plâng pe stradă și să mă gândesc ce viață chinuită au bietele animăluțe și ce fericiți suntem noi, copiii, că avem părinți care ne iubesc și ne îngrijesc.

Și cum mergeam eu pe strada, m-am înfuriat atât de tare, că m-am trezit în fața locului în care era vagabondul. Cu cea mai mare determinare, m-am năpustit printre sacoșele murdare și câinii care lătrau și am luat cățelul în brate. Imediat, am rupt-o la fugă, instinctiv, spre casă.

Când am deschis poarta, mama a rămas înmărmurită. Nu se aștepta să mă vadă atât de repede acasă. Mai târziu mi-a spus cât de tare se speriase, dar că acum este mândră de curajul pe care l-am avut.

A! Pe cățelul meu îl cheamă Guffy.

O întâmplare amuzantă

Descrierea unei întâmplări amuzante, a unei situații hazlii, care are un final fericit. Povestioara are și un final moralizator.


Era într-o seară de martie. Îmi aduc și acum aminte, exact, pentru că era cu o zi înainte de ziua mea de naștere. Părinții mei erau în bucătărie, sporovăiau de-ale lor, în timp ce mama îmi pregătea tortul meu favorit. Sora mea era la ea în camera, citea "Jurnalul unei puștoaice". Cu alte cuvinte, în casă, era o plictiseală totală.

Eu eram în sufragerie, o cameră măricică, cu o bibliotecă mare, plină cu cărți. În față era o oglindă grea, atârnată deasupra unui dulap, iar în mijlocul camerei trona o masă la care sunt primiți musafirii. Undeva în dreapta, se odihnea piesa de rezistență a camerei: pianul. Pe instrumentul muzical cu clape, mare, negru și impunător, era așezată o cană cu cafea, uitată de mama.

Între timp, plictiseala ajunsese la cote alarmante. Deodată, sub masă, am zărit mingea de plastic gonflabilă, care, se pare, era și ea cel puțin la fel de plictisită ca mine. Brusc am simțit că puțin sport m-ar scoate din amorțeala ce mă acaparase. Deși mingea era destul de mare, m-am gândit ca n-ar fi rău să joc un puțin volei la perete.

Dar unde să fie încercare mai năstrușnică, dacă nu deasupra pianului?! Deh, așa e mintea unui copil plictisit! Am încercat eu de vreo câteva ori să leg mai multe pase, dar mai mult de doua-trei, n-am reușit. Zic, mai încerc. Și prind curaj: 1,2,3, ... 9, 10eee!!!

- Crina, Crina, vino repede, în sufragerie! Să-ți arăt ceva! Am inventat un nou sport: volei peste pian! strig eu la sora mea.
- Acum vin, zice ea, apărând în pragul ușii.
- Uite, uite, privește!

Și încep eu noua serie de lovituri de volei la perete ... doar ca pe la a treia - a patra lovitură: POCI! Văd cum cana de cafea dispare de pe pian și o văd făcând tumbe în drum spre covor, împrăștiind, în stânga și-n dreapta, apa maro colorată intens.

M-am uitat mirată la sora mea pentru o secundă, după care am izbucnit amândouă într-un râs cu lacrimi de nu înțelegea nimeni nimic. Adică mama și tata, care veniseră să vadă care e motivul râsului nostru.

După ce am reușit cu greu să ne oprim din râs, le-am povestit și lor ce s-a întâmplat, s-au amuzat și ei împreună cu noi și am tras concluzia că lauda de sine, nu miroase a bine.

Nu am reușit să curăț perfect covorul de petele de cafea și astăzi se mai văd urmele maronii. Partea frumoasă este că am rămas cu o amintire de care râd ori de câte ori îmi aduc aminte.

Prietena mea cea mai bună
(Amintiri despre prima zi de școală)

Un text frumos, întâmplat demult, sau poate o amintire, despre prima zi de școală. Textul poate fi folosit și pentru o compunere cu titlul "Prietena mea cea mai bună" sau chiar pentru una care să aibă ca temă descrierea unei întâmplări.

Lacrimi în prima zi de școală
În prima zi de școală din viata mea, am trecut timid de poarta școlii, cu mama de mână. O țineam atât de strâns, încât ai fi putut spune că mi-e frică să nu mă rătăcesc.

Prin mulțimea de copii, - frumos îmbrăcați, cu bluze vernil deschis și fuste și pantaloni de un verde închis, precum culoarea bradului crud -, am zărit două codițe aurii precum cârceii de viță de vie, prinse în două pompoane roz. Simțeam ceva aparte la fetița blondă. Am pășit cu grijă către ea și am văzut cum șiroaie de lacrimi i se prelingeau pe obrazul alb ca spuma laptelui. Plângea și suspina în același timp. M-am oprit în dreptul ei și am întrebat-o de ce plânge. Mi-a spus, mai mult șoptit, că mama ei a trebuit să plece la serviciu și a rămas singură. Am întrebat-o cum o cheamă.

- Roxana, mi-a răspuns printre lacrimi, cu un glas subțire, plin de emoție.
- Pe mine, Gabriela.
- Sunt singura care nu are pe nimeni aici! Toți copiii sunt însoțiți, doar eu nu! a adăugat Roxana și un nou potop de lacrimi i-a inundat fața gingașă.

Am încercat să o liniștesc, dar nu am reușit. Plângea în continuu de parcă ar fi trecut printr-o mare tragedie. În cele din urmă, i-am propus să stea lângă mine și mama mea și să intrăm împreună în sala de clasă, în care ne aștepta doamna noastră învățătoare. În acel moment am văzut că lacrimile i s-au oprit, iar codițele i-au dezvelit fața îmbujorată. Mi-a zâmbit și mi-a spus ca am devenit cea mai bună prietenă a ei.

Și astăzi, acum, când suntem în clasa a V-a, împart aceeași bancă cu Roxana și a rămas cea mai bună prietenă a mea!

Descrierea unei ierni nemiloase

Un text despre un tablou de iarnă, într-un sat din România, aflat la poalele munților. E descrisă o iarnă grea, nemiloasă, după cum se înțelege și din titlu.

La poalele muntelui, care atinge cu creștetul înaltul cerului, se întinde satul bunicilor. Cele câteva case ale sale sunt inundate în întregime de o mare de alb. În peisajul rece, fără nicio urmă de culoare, satul pare mai mic decât de obicei. ...citește continuarea compunerii pe Compuneri despre iarnă